Doar alb şi lumină

*one-shot-ul face parte dintr-o serie , iar prima parte o găsiţi aici (Întunericu-i rece) , în caz că nu o ştiţi :D)

Degetele sale se înfundau din ce în ce mai adânc în carnea braţelor mele . Convulsii venind din profunzime înconjurau ademenitor zona vătămată . Nenorocitul , ştia că mă durea ca naiba ! Respiraţia lui regulată cădea perfect perpendicular pe ceafa mea încordată şi îmi înfiora până şi ultimele fărâme de simţire din corp .

Gheaţa din mişcarile sale precise antrenau în mine un scâncet mut , ce rodea încetişor marginile sârguinţei cu care mă străduiam să nu protestez . Îmi ţineam insuportabil de adânc respiraţia , iar picioarele începeau să se lase leneşe din ce în ce mai jos , moi şi fluide vroiau să atingă pământul . Lumina pâlpâitoare a felinarului devenea din ce în ce mai tremurată şi înceţoşată la margini . Degetele sale muşcau din mine , unghiile sale se încleştau aproape rupând materialul subţire ce protesta sub atingerea lui rece . Mi se zbăteau pleopele prin lumina ce încerca să le orbească interiorul , îmi inhala tacit întunericul direct în suflet .

Brusc , strânsoarea slăbi iar mâinile lui se aşezară împăciuitoare pe umerii mei . Îşi mişca flexibil capul în partea laterală respirând acum la fel de constant în urechea mea .

– Parcă lumina mea se înegreşte în ochii tăi …

Vocea lui îmi bruscă toate simţurile şi tăişul dulce a lipsei de aer lăsă întunericul exterior să mă inunde .

Zgârieturile adânci şi aşchiile înfipte peste tot în piciorul drept mă încetineau , iar cu fiecare geamăt paşii lui se dispersau mai profund prin ţiuitul puternic din urechi . Frunzele îmi biciuiau obrajii albicioşi şi ochii vineţii se adânceau în orbite pentru a se apăra . Lumina lanternei îl aducea atât de aproape !

Fixată peste tot în jurul meu , deşi pală şi aproape nefolositoare printre trunchiurile aşezate în formă de labirint , lumina lui încă mă înfiora. M-am oprit brusc , rupându-mi violent o aşchie groasă din picior . Am ţipat scurt în aceaşi clipă în care gura îmi fu acoperită fulgerător de nişte degete lungi şi reci , iar trupul înmărmurit şi tare ca a unei statuete mă zdrobi sufocant de ea.

– Shhh , e întuneric , nu te vede nimeni ! şopti monoton şi rar îngheţându-mă de la primul acord .

– Are lumină … , am îngăimat dârdâit lăsându-mi într-un final piciorul moale , fără vlagă .

Oftă şuierător şi îşi mută mâna rece pe fruntea mea umedă de efort .

– Lasă-mi negrul să te străbată , albul niciodată nu-l înghite .”

Am moţăit într-o încercare de geamăt , nuanţe deranjante de portocaliu jucându-se în spatele pleoapelor acum întredeschise . Vuietul apei îmi ştergea inconştient urmele primei dăţi … agonizanta mea durere , vocea lui din prima clipă rece , întunecată , dulce .

M-am trezit cu privirea aţintită direct în sus spre fasciculele de o lumină bolnăvicioasă ale felinarului . Îi vedeam conturat în depăratre profilul aplecat peste bara de metal a podului , înapoi în întuneric . Am expirat precipitat .

Braţele îmi erau aruncate la întâmplare lângă corp , amorţite şi fără pic de putere . Mi-am lăsat capul înapoi pe ciment inspirând adânc pentru a scăpa de senzaţia instantă de ameţeală .

– Vino aici ! murmură pe un glas stins de undeva din apropiere .

Stătea la marginea podului cu mâna întinsă săgetându-mă fără expresie cu sloiurile lui adânci . Ah , cât vroiam degetele acelea pe fruntea mea ! M-am ridicat atunci chinuită , târându-mă în întuneric şi acceptând mulţumită răceala lui .


– Cum pot trăi atât de mult în lumină şi în acelaşi timp să-ţi gust negrul pâna la ultima lui nuanţă de nonculoare ? am întrebat distrasă , închizând satisfăcută ochii , simţind oboseală în marginile lor .

Nu răspunse , dar oricum monologurile mele intrigante se desfăşurau mai natural cu voce tare , mai ales când îşi mişca degetele circular pe tâmplele mele relaxându-mă .

– Şti , ai zice că într-adevăr mă poţi distrage cu asta , am rostit rapid înlăturându-i abrupt mâinile .

Mi-am deschis larg ochii dându-i privirii o înfăţişare dură , pătrunzătoare şi rotindu-mă mobilă , i-am întâlnit buzele întinse într-un râs drăcesc . Luată pe nepregătite , m-am încruntat confuză , după care mi-am transformat reacţia într-o expresie controlat şlefuită de impasibilitate .

– Din vina ta suport lumina , am rostit firesc încleştându-mi degetele în jurul câtorva fire de iarbă .

– De fiecare dată când simţi că întunericul tău îşi împăienjeneşte prea mult iţele în mine mă laşi incoştientă în lumină . Mă încarc la bec sau ceva de genul ? am încheiat jalnic ridicând sceptică o sprânceană .

Cu siguranţă lăsa acum savoarea dulce-amăruie a tăcerii lui caracteristice să mângâie molatec sensurile cuvintelor mele .

– Uşor conturezi lanţurile incertitudinii prin muţenia ta , ştiind totuşi că sunt prinsă în străjerul promisiunii de acum câteva ore. Mă gândesc poate că nici nu e nevoie să sar , mi-am întărit remarcile cu un ridicat lejer din umeri . Am icnic automat la durerea parţial amorţită din braţe .

În tensiunea densă ce trecea nebună între siluetele nostre încordate , am luat o piatră deformată din apropiere cu o încercare de ascuţiş în vârf şi am răsucit-o meditativ printre degetele . Lumina din ce în ce mai nesigură , împrăştiind pâlpâiri haotice şi multicolore dădea umbre sinistre clădirilor din apropiere . Dintr-o smucitură bruscă din încheietură piatra lovi energic centrul becului oferindu-i nevoii mele sadice o ploaie de cioburi dezastruoasă . Mi-am arcuit apreciativ sprăncenele şi am oftat mulţumită . Un spectacol demn de anomalia lui elastică , un sentiment potrivit părţii mele din el .

Îngustându-mi puţin exagerat ochii , inspectam tăcută atmosfera nou creată .

– Mai bine negrul înşelător şi totuşi constant decât gri-ul acela haotic şi sinistru , nu ? grăi relaxat ridicându-se în picioare .

– Întunericul tău mă lasă rece , am replicat nepăsătoare întorcându-mă pe călcâie .

– Nu poate fi totul alb şi lumină . Şi oricum te dezvălui destul încât să ştiu că nici nu vrei .  Odată vei ajunge aici , cu mine , sâsâi laconic mărindu-şi privirea înveninată cu noanţe finisate si licăriri de satisfacţie nesănătoasă .

– Greşeşti . Tu vei veni cu mine … , am punctat provocator zdrobind câteva pietricele sfărâmiciose sub picior .

Linişte , atât de multă tăcere după cuvinte … înecul categoric în muţenie e soarta oricărui gând anormal . Nocive păreau tentele de seninătate ce-i cutremurau chipul , dar … ah , cât fantastic într-o simplă pereche de ochi metalici ! apreciam delirantă intrând în tărâmul fascinaţiei aurei sale alunecoasă .

– Atât … de … nenorocit ! am clipit dezoientată concentrându-mă asupra puţinei lumini ce o aveam la dispoziţie de la ecranul telefonului .

Clipi rar , etalându-şi în toată splendoarea posibilă gheaţa solidificată direct în ochii săi . Se întoarse lent cu spatele la mine , îmbrăţisând imaginar invizibilul ce îl înconjura straniu . Dintr-un singur salt elastic îşi împreună mâinile înainte plonjând ca o săgeată în tulburul apei . Atât de uşor , iute , lent …

Am făcut câţiva paşi către margine nehotărâtă  . Mă testa ?!  Mi-am aruncat privirea în jos uitându-mă în gol la gaura nemărginită ce se sfârşea exact unde vroiai tu . Nicăieri , oriunde ? Am fluierat mârşavă continuând să privesc în jos .

– Oh , nu . Azi n-am să sar , nu eşti în pericol … Dar continuă să te arunci în gol din tine în continuarea ta extinsă şi n-ai să mori decât atunci când am să te împing eu în lumină . Negrul te primeşte şi te înghite ca şi cum te-ai îmbrăţişa singur . Nu te urmez mai adânc în întuneric , căci mi-e frig şi ai dreptate , nici nu ştiu să înot .

—————–

He he , continuare la “Întunericu-i rece” . Neaşteptat ?! Sper … :)) . Anyway , aştept păreri cât mai multe în cinstea personajelor astea la care am decis să le mai continui puţintel activitatea . Şi cine ştie … poate ne vedem şi cu o parte a treia 😀 .

Kisses!!!

Dyana:*

Advertisements

6 thoughts on “Doar alb şi lumină

  1. Titanic partea a doua :> [de sub oceanul inghetat ,Jack revine ] . Continuarea este la fel de buna ca si prima parte,prezentand o alta latura a relatiei dintre personajele principale.Pare a fi o antiteza complexa intre ele exprima prin niste exemple de antiteze clare,alb-negru,lumina-intuneric. Partea a doua dezvaluie increderea absoluta si cunoasterea pe care o are fiecare personaj pentru celalalt ,aducand in intuneric toate vorbele rostite,afundandu-se in abisul rece al intunericului. Tipul tacut ,calm este ascultatorul perfect,ascunzandu-se in mintea fetei,aparand atunci cand vrea in mintea si inima ei. Totul pare a fi abstract ,iar fata pare a fi in cautarea ei de sine.Vrea sa-i arate cat de stapana este pe propile decizii,reusind insa sa-si dezvaluie punctele slabe.
    Legatura complexa dintre ei care apare si in prima parte este la fel de bine reprezentata si aici,titlul e genial . Dya,felicitari !

    Cata>:D<

  2. Hmm.. sa inteleg ca ei nu s-au cunoscut in circumstante tocmai placute, nu?
    Sincer, ultima parte e preferata mea. :X Cand a sarit el in apa si vorbele ei.. au atata inteles, cel putin pentru mine. 🙂

    Sublim. xD

  3. Imi place mult cum ai terminat…e genial.
    Imi arata regasirea fata de sine a fetei, regasirea individualitatii.
    Am ramas fara cuvinte. >:D<

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s